Jurnal

Fiecare întâlnire ne construiește. Frumusețea sculptează grația din noi cu dalte de lumină și, până la urmă, ajungem să sprijinim norii, precum stâlpii încrustați cu modele artistice ai unei prispe cerești. Nu știm de la început cum se va așeza în noi revelația întâlnirii cu arta, însă nu e nevoie de explicații. Uneori respirăm în ritmul muzicii, ne purtăm pașii prin lume în coregrafia unui dans căruia îi simțim ritmul, deși nu-l vede nimeni, ne gândim dorurile în versuri, iar chipul făpturii iubite îl sculptăm în amintire cu mâinile lui Brâncuși.

Întâlnirile cu arta ne fac unici și dornici de și mai multă frumusețe.

Povestea proiectului BrancuSING n-a început în toamna trecută, ci în copilăria unei eleve a școlii de muzică din Ploiești. Tânăra muziciană Rodica Vică era fascinată nu doar de conturul sunetelor, ci și de formele misterioase din paginile unui album de artă din biblioteca familiei. Cartea aceea, dedicată universului lui Constantin Brâncuși, îi devenise fereastră magică spre un univers cu cele mai simple și cele mai puternice forme nemaivăzute vreodată. Nu peste mult timp, avea să cântărească cu propriii ochi unicitatea operelor lui Constantin Brâncuși. Plecată la Târgu Jiu cu familia, într-o excursie făcută anume în căutarea sculpturilor despre care se dusese vestea în întreaga lume, Rodica Vică s-a întâlnit cu o formă de frumusețe care avea să-i modeleze felul de a privi deopotrivă spre cer și spre pământ. Coloana fără sfârșit.

„Era ceva foarte puternic în acea verticalitate, în acea repetiție a formelor care părea să continue dincolo de ceea ce vedeam” își amintește Rodica Vică. Mai târziu, într-un Paris descoperit cu ochi uimiți, călăuzită de fratele ei aflat la studiu în Orașul Luminilor, a vizitat Atelierul lui Brâncuși de lângă Centrul Pompidou.

„Acolo am simțit cu adevărat forța prezenței lui Brâncuși. Modul în care sunt așezate lucrările, liniștea spațiului, dialogul dintre forme, toate creează o atmosferă foarte specială. Am avut atunci senzația că intru într-un loc în care ideile lui încă respiră. Au trecut mulți ani de atunci, dar amintirea acelui atelier a rămas la fel de vie și, într-un fel, cred că acolo s-a născut primul gând care, mult mai târziu, a dus la proiectul BrancuSING”, povestește Rodica Vică.

Ideile au germinat, chiar dacă drumurile au mers mai departe. Zeci, sute de concerte pe scenele lumii, roluri în opere importante jucate în Europa și nu numai, mutarea ei de la București la Viena (https://www.rodicavica.com/ ), toate au construit o carieră în care acele prime întâlniri au contat.

„Pentru mine, una dintre marile revelații a fost să descopăr cât de apropiate sunt, în fond, sculptura lui Brâncuși și muzica. Brâncuși vorbea adesea despre ritm, despre echilibru și despre esență, iar aceste idei sunt fundamentale și în arta sunetului. Când privești lucrările lui, observi repetiția formelor, liniile care conduc privirea, o anumită respirație a spațiului. Toate acestea au, într-un fel, o structură aproape muzicală. Ca muziciană, m-a impresionat felul în care Brâncuși reușește să ajungă direct la esență. În muzică, și noi căutăm același lucru: claritatea unei idei, tensiunea dintre forme, echilibrul dintre sunet și tăcere, dintre mișcare și repaus.”

Motto-ul turneului internațional BrancuSING desfășurat între 18 martie și 1 mai 2026 prin mari orașe ale lumii a fost „Sculptura trebuie să aibă ritm ca muzica”. Un motto desprins din Brâncuși și dus mai departe în feluri artistice care au electrizat săli și publicuri dintre cele mai diverse. Și chiar dacă, în mare parte, repertoriul a fost același, vibrația a fost pretutindeni alta, în funcție de tresărirea spectatorilor de sală, de lumina de soare sau de lună strecurată pe fereastra înaltă, de pereții sălii, impregnați de istorie.

18 martie 2026. București, Centrul Național de Artă „Tinerimea Română” 

Poate fi doar o coincidență faptul că turneul începe într-o clădire emblematică a Bucureștiului, creată de o femeie?! Intru tiptil în sala în care repetiția muzicală este în plină desfășurare și mă ascund în sala întunecoasă, ca să fur un răgaz de frumusețe, ca simplu spectator. În jur, admir volutele balcoanelor dintr-o clădire neoromânească de început de secol XX, creația Virginiei Andreescu Haret, prima femeie arhitect din România și prima arhitectă din lume cu atestat de inspector general, recunoscut internațional.

Pe scenă, o văd pentru prima oară neintermediat de ecrane pe pianista Angela Drăghicescu, repetând un fragment din Gnossienne numărul 1 de Eric Satie, piesa cu inflexiuni folclorice românești în care se amestecă emoția tuturor dorurilor noastre. Taaa — ta-ra-TA — taaa… plutește ritmul neîncorsetat și atât de recognoscibil al primei dintre compozițiile lui Satie numite cu un cuvânt inexistent până atunci, dar care reverberează a veșnicie. De fapt, înțeleg că numele Gnossiennes este misterios chiar și pentru muzicologi, nu doar pentru melomanii ascunși cu bucurie într-o sală de spectacol. Am citit că, cel mai probabil vine din cuvântul „gnosis” – cunoaștere ezoterică sau contemplativă – , dar poate face trimitere și la Knossos, vechiul oraș cretan asociat cu labirintul și ritualurile antice. Piesele lui Satie din ciclul Gnosiennes au atmosferă de dans ritualic, suspendat în timp. Se pare că sonoritățile n-au fost așezate programatic sub parafa tradiției muzicale românești, dar e evident că unele inflexiuni melodice și libertatea ritmică amintesc de muzica lăutărească și de ornamentica est-europeană sau balcanică… Sunt sigură că Brâncuși le-a adorat.

Taaa — ta-ra-TA — taaa… Degetele Angelei Drăghicescu dansează pe clape, inima mea tresaltă de frumusețe într-un altfel de dans ritual. Bine, inima mea tresaltă și de emoție, știind că îndată voi urca și eu pe scenă pentru a-mi exersa prezentarea.

Rodica Vică e impetuoasă și grațioasă deopotrivă și la repetiții, nu doar în fața sălilor doldora de aplauze. Nu-mi pot lua ochii și, mai ales urechile, de la ea. Mă fascinează felul în care coordonează totul fără să iasă câtuși de puțin din starea de grație a muzicii la care se întoarce cu aceeași putere de a trece de scenă, de a emoționa, de a transmite mesajul pe care îl are de transmis.

Am nimerit la repetiția pieselor de muzică contemporană din secțiunea întâlnirii cu creația tânărului și nonconformistului creator Radu Mihalache https://soundcloud.com/radu-mihalache ) și răsfoiesc, încă o dată, dosarul cu materialele din care m-am pregătit, urmărind, cu colțul ochiului și-al inimii, frumusețea din scenă.

Poezie, poezie, poezie. Poezie în muzică, poezie în formele sculpturale, poezie în toate marile întâlniri ale artei. Acesta e gândul care se așază în mine, domolindu-mi emoțiile.

„Ecouri de bronz și de piatră” se numește ciclul de lieduri de Radu Mihalache, splendid așezate în glasul sopranei și în secțiunea a doua a concertului: Ecouri contemporane.

Întâiul strigăt
Al vieții mele soare
de Vasile Gherasim

Al vieții mele soare
În plânsul meu dintâi strigat-am soare
Şi soare fost-a gândul meu dintâi.
Şi soare am văzut în ochii tăi, Spre el mă avântau gândiri uşoare.
Şi soare caut pe-ale vieții căi, Când suferința lumii-ntregi mă doare.
Mi-i dor de dânsul când jelesc cocoare, În seri de toamnă peste-ntinse văi.
Şi toate-n lume soare glăsuiesc.
Pământu-ntreg de dânsul e-nsetat, De el visează ale mării valuri.
Sub razele-i de foc și eu plutesc:
Şi-n barca strâmtă-a vieții sunt purtat, Iubito, pe o mare fără maluri….
(Calendarul Poporului, Cernăuți, 1926)

În zbor
fragment din Noaptea de mai
de Alexandru Macedonski

Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer…
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer,
Și-această noapte fericită la gâtul ei cu sălbi de astre
S-a coborât pe flori roz-albe și pe pădurile albastre,
A-ntins subțirile-i zăbranic și peste câmp și peste văi,
A-nsăilat nemărginirea cu raze de argint și aur
Și o cusu cu mii de fluturi și o brăzdă cu mii de căi;
A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur,
În atmosfera străvezie împăciuirea și-a întins, Făcu să sune glas de bucium la focul stânelor aprins,
Făcu izvorul să-l îngâne, pădurea să se-veselească,
Orice durere să-nceteze, și poezia să vorbească.

Tăcerile de piatră
lied fără text inspirat din poemul lui Nichita Stănescu

Dacă-ți este foarte foame, și ești în stare să vorbești
cu dreptate și leneș ai putea să fii invitatul pietrelor
la masa tăcerii de piatră.
Dar cel mai bine ar fi să poti să fii mosafirul Zeului.
(Nichita Stănescu – Învățăturile cuiva către fiul său)

„Pornind de la trei lucrări brâncușiene — Primul țipăt, Pasărea în văzduh și Masa tăcerii — am încercat să conturez o traiectorie expresivă ce traversează durerea, înălțarea și, în cele din urmă, liniștea. Mi-am dorit ca parcursul ciclului să fie unul organic și dinamic, în care linia vocală să rămână clară și fermă, asemenea unei statui dezmierdate de valurile stârnite de pian. Cele trei lieduri pot fi cântate și separat, bineînțeles, dar dezvăluie o imagine completă atunci când sunt puse împreună, mai ales pentru că au suficient ADN armonic și melodic în comun. În alegerea versurilor am urmărit câteva criterii precise: autorii să fie, pe cât posibil, contemporani cu Constantin Brâncuși; imaginile poetice să rezoneze afectiv cu universul sculptural care a constituit sursa de inspirație, fără a conține însă referințe explicite la sculptor sau la operele sale. Astfel, am ales poezia Al vieții mele soare de Vasile Gherasim și un fragment din Noaptea de mai de Alexandru Macedonski. Pentru ultimul panou al tripticului pentru soprană și pian, inspirat de Masa tăcerii, am optat pentru o soluție pe care sper ca publicul să o găsească interesantă.” a povestit compozitorul Radu Mihalache, pe care l-am întrebat, uimită, și cum se simte atunci când își aude muzica interpretată, ascultată, aplaudată…

„Este o senzație inegalabilă. Pe de o parte, apar emoții foarte puternice, pentru că, în momentul în care ai definitivat partitura și ai încredințat-o interpreților, lucrarea iese, într-un fel, din mâna ta — nu o mai poți controla în mod direct. În același timp, este fascinant să vezi cum ceea ce ai gândit în intimitatea ta capătă o nouă viață prin interpretarea artiștilor. În cazul de față, liedurile fiind interpretate de Rodica Vică și Angela Drăghicescu, am avut totuși o mare liniște, știind că muzica mea se află în mâinile unor artiste extraordinare. Am avut încredere că rezultatul va fi cel dorit”, a răspuns compozitorul, mărturisindu-mi că nu a fost ușor: „În mod obișnuit, scriu muzică de teatru și de film, iar în acest proiect a trebuit să mă transpun în lumea muzicii savante, a muzicii culte, fără să-mi pierd însă personalitatea și vocea creatoare.

În același timp, poate mai mult decât atât, având în vedere umbra lui Brâncuși, care poate părea foarte apăsătoare asupra oricărui creator, am simțit nevoia să mă concentrez profund și să ofer cea mai bună versiune a mea pentru acest proiect.”

Ies și eu din umbră și mă implic în repetiție eu însămi. Ies și din rolul de jurnalistă-publicistă și intru, cu emoție și bucurie, în cel de prezentatoare. Texte pregătite cu grijă, care prefațează secțiunile concertului, intrări și ieșiri din scenă, predarea ștafetei și a microfonului către doamna Doina Lemny, ale cărei cuvinte sunt pur și simplu fascinante, asortându-se spectaculos cu imagini de arhivă cu Constantin Brâncuși și operele lui din ateliere sau muzee, totul derulându-se pe ecranul devenit fereastră pentru o evadare din timp…

Tăvălugul marilor emoții e domolit de splendoarea, incontestabilă, a unei atmosfere mustind de lumină. Concertul începe la timp, într-o sală în care nu rămâne niciun loc liber. Între spectatorii veniți cu nesaț la întâlnire sunt și jurnaliști culturali din toate mediile presei, iar atât înainte, cât și după concert, protagonistele proiectului dau interviuri, răspund la întrebări, antamează și întâlniri viitoare. E chiar un eveniment care trebuie să-și lase urmele și în cronici, nu doar în inimi. Iar, într-adevăr, data de 18 martie 2026 se așază în calendarul frumuseții evenimentelor de neuitat, fiindcă concertul s-a încheiat cu bisuri și aplauze care amenințau să urmeze îndrăzneala Coloanei lui Brâncuși: să fie fără sfârșit.

20 martie 2026. Târgu Jiu. Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu”

Oare la fiecare dintre concerte voi consemna că acesta a fost cel mai frumos spectacol de până acum și, totuși, cu apucături legendar-sinucigașe de Meșter Manole, mă voi replia gândindu-mă că următorul se va așeza încă și mai plin de vibrație și de lumină?!

Glasul puternic și bogat nuanțat al Rodicăi Vică trezește toate energiile spectatorilor. Îi însuflețește. Muzica excepțional aleasă, acompaniată splendid de pianul îmblânzit de Angela Drăghicescu, se împletește cu povestea despre Brâncuși, o poveste în cuvinte și imagini derulate fascinant pe fundalul scenei. Cunoașterea fină a Doinei Lemny merge cu noi pretutindeni.

Dar la Târgu Jiu întâlnirea care mă surprinde în cel mai fermecător mod cu putință și pe care nu vreau s-o las neconsemnată pe îndelete în filele jurnalului meu de călătorie, este aceea cu Denisa Șuță, directoarea Muzeului Național „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, filosof de formație și o rafinată cunoscătoare a operei marelui artist. La invitația noastră – insistentă, și precizez asta pentru că, inițial, ne-a refuzat cu modestie – Denisa Șuță ni se alătură și pe scenă cu un cuvânt de salut către publicul din Târgu Jiu. Dar cel mai mult ni se alătură în inimi când, a doua zi, își rezervă câteva ore bune pentru a ne însoți și a ne fi ghid personal în reîntâlnirea noastră smerită, uluită, exaltată, înnobilată de sensuri, cu creațiile lui Constantin Brâncuși din Târgu Jiu.

Categoric, nu vreau să idealizez nimic altceva decât emoțiile noastre trăite. O întrebasem înaintea proiectului pe Doina Lemny cum să mergem să vedem ansamblul sculptural de la Târgu Jiu cum ne poate ajuta să îl privim în așa fel încât să-i simțim nuanțele, forța, simplitatea, măreția…

Și iată cum a venit, onest, răspunsul Doinei Lemny:

„În primul rând, pentru a-l vizita, ceea ce este de dorit pentru toată lumea, ar trebui ca administrația locală și cea de stat să creeze infrastructuri moderne pentru ca vizitatorii să ajungă în cele mai bune condiții la Târgu Jiu. Orașul s-a dezvoltat în ritmul vremii, s-a modernizat, dar rămâne problema transportului.

Este de remarcat faptul că această operă unică, ce a fost înscrisă în 2024 pe lista UNESCO, a făcut corp comun cu orașul: ea se întinde pe toată suprafața orașului, așa cum a dorit Brâncuși, care și-a pus în concepția ei toată intuiția lui de arhitect și sensibilitatea de urbanist. Cele trei elemente care o constituie – Coloana fără sfârșit, Poarta Sărutului și Masa tăcerii – conțin în ele elemente esențiale din temele pe care artistul le-a lucrat în atelier.

Aș zice că este o sinteză a acestora, care se unesc pentru a forma un monument legat de istoria României și a Europei la începutul secolului XX, monument ce dobândește semnificația și valoarea unui loc de meditație asupra dragostei și a morții, altfel spus asupra existenței înseși. Este moștenirea cea mai de preț pe care sculptorul o lasă poporului român. La Târgu Jiu, faptele de eroism și arta cea mai înaltă și mai pură sunt cinstite deopotrivă.

Am analizat acest ansamblu în cartea mea purtând același titlu, cu ilustrații de Ion Miclea, publicată în 2021 de către Centrul de cercetare și documentare „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu.” – a mai spus Doina Lemny.

Și, într-adevăr, dincolo de drumurile greu de străbătut până la Târgu Jiu, în orașul oltenesc ne uimește amar sau, mai degrabă, ne întristează, lucrările care împiedică accesul în parcuri, obligându-te să ocolești enorm și să ajungi la monumentele superbe printre garduri, șanțuri, panouri cu avertismente, toalete ecologice și tot felul de alte elemente absurde și inestetice, care îngrădesc accesul. Mai mult de-atât, partea din ansamblu din preajma Porții Sărutului e încadrată într-un peisaj cu adevărat dureros, între sute de cioturi de copaci defrișați, a căror sevă încă se revoltă în buturugi. Sunt sigură că explicații formale există, dar crângul are propriul lui suflet pe care toți cei care se apropie îl simt tulburat.

Mă întreb, bineînțeles, dacă nu se puteau încheia lucrările înainte să înceapă efervescența, atât de îndreptățită, a anului în care serbăm 150 de ani de la nașterea lui Brâncuși?! Întrebarea cade în golul din inimă, dar pentru că vreau să mă concentrez pe frumusețe, mă reîntorc, cu inima la energia aplauzelor și ovațiilor de aseară și cu fața către monumentalitatea  sculpturilor lui Brâncuși așezate în Parcul de la Târgiu Jiu pe care, prin cuvintele directoarei Denisa Șuță, care ne-a deslușit sensurile adânci și mesajul încorporat în piatra și bronzul turnate în forme eterne.

„Lucrările care fac parte din Ansamblul Monumental de la Târgu Jiu – Masa Tăcerii, Aleea Scaunelor, Poarta Sărutului și Coloana fără Sfârșit au fost interpretate, de-a lungul timpului, în numeroase chei„ – ne-a povestit Denisa Șuță, în timp ce ne însoțea trecerea pe aleile parcului.

„Ansamblul de la Târgu Jiu este un omagiu adus eroilor căzuți în Primul Război Mondial. Deși Brâncuși a trăit cea mai mare parte a vieții sale la Paris, a rămas profund legat de locurile natale.

A revenit la Târgu Jiu, la invitația Arethiei Tătărescu, soția premierului de la acea vreme – Gheorghe Tătărescu. Arethia a fost președinta Ligii Femeilor Gorjene, organizație care a avut, în 1935, inițiativa realizării la Târgu Jiu, a unui monument în cinstea eroilor căzuți în Primul Război Mondial. Brâncuși a acceptat propunerea Arethiei, astfel că în perioada 1937 și 1938, Constantin Brâncuși a lucrat la Ansamblul monumental „Calea Eroilor” de la Târgu Jiu, una dintre cele mai importante opere ale sale și una dintre cele mai valoroase creații de artă monumentală din lume. Ansamblul se întinde pe o axă în linie dreaptă de la vest la est care traversează orașul, pornind de la malul Jiului, din Parcul Central, unde se află lucrările din piatră – Masa Tăcerii, Aleea Scaunelor și Poarta Sărutului până la Coloana fără Sfârșit.

Constantin Brâncuși a acceptat să fie parte din ansamblu și Biserica Sfinții Apostoli „Petru și Pavel” care se afla pe Calea Eroilor. Ansamblul poate funcționa ca un traseu inițiatic care începe cu o necesară reculegere la Masa Tăcerii, o trecere spre o altă lume și se încheie cu o ascensiune.

Masa Tăcerii cu cele 12 scaune în formă de clepsidră este interpretată și ca masa pe care soldații o iau înainte de a merge la război, iar scaunele simbolizează trecerea timpului. În sens religios, ea a fost interpretată și ca fiind o altfel de Cină cea de taină, masa și cele 12 scaune reprezentându-L pe Iisus cu cei 12 apostoli. Religios sau laic interpretată, Masa Tăcerii rămâne o lucrare ca spațiu de profundă reculegere. 

Aleea Scaunelor este compusă din 30 de scaune așezate, în cinci grupuri de câte trei, de-o parte și de alta a aleii care face legătura între Masa Tăcerii si Poarta Sărutului si se încheie cu două bănci de piatră așezate în vecinătatea Porții Sărutului. Scaunele astfel așezate au fost interpretate atât ca grupuri de prieteni și rude care îl conduc spre poartă pe soldatul care pleacă la război, cât și, de către alți cercetători, drept un alai de înmormântare.

Poarta Sărutului este un portal de trecere, în care apare simbolul sărutului atât de prezent la Brâncuși reprezentat ca două jumătăți de cerc. Două entități care devin una singură. Totodată, pe lângă simbolul sărutului prezent pe cei doi stâlpi ai porții, pe arhitravă sunt reprezentate alte 40 de cupluri.

Poarta este un moment de rămas-bun, unde soldații își iau rămas bun de la familie și simbolizează trecerea spre o nouă etapă. Pe Calea Eroilor, în traseul care unește Poarta Sărutului de Coloana fără Sfârșit se afla Biserica „Sfinții Apostoli Petru si Pavel”, un lăcaș de cult reconstruit pe un nucleu din secolul a XVIII-lea și inaugurat în 1938, odată cu operele lui Brâncuși. Biserica a fost acceptată de Brâncuși ca parte integrantă în acest traseu inițiatic, fiind locul în care soldații se roagă înainte de trecerea la viața de apoi. Coloana fără Sfârșit reprezintă ascensiunea dar și înălțarea la cer, Brâncuși spunând despre coloană că, mărită, ar putea sprijini bolta cerească.

Coloana este simbolul desăvârșirii, al ascensiunii, al găsirii sensului, este drumul spre cer, spre Suflet, spre Dumnezeu, spre Adevăr” a mai spus Denisa Șuță, lăsând prin cuvintele sale gust de lumină în noi, așa cum muzica Rodicăi Vică și a Angelei Drăghicescu a lăsat și în sala elegantă de teatru de la Târgu Jiu, în seara de 20 martie 2026, gust de zbor și splendoare, printr-un concert a cărui frumusețe a copleșit publicul.

P.S. La Târgu Jiu, o parte dintre spectatorii entuziaști și emoționați au venit pe scenă să felicite muzicienele, la finalul concertului, iar clipa aceea de mare bucurie a rămas consemnată într-o poză cu oameni, zâmbete și flori. Și dragostea entuziastă a spectatorilor de la Târgu Jiu a avut ritm, ca muzica, în aplauze prelungi și ritmate.

***

21 martie 2026. Masterclassurile de la Liceul de Arte „Constantin Brăiloiu” din Târgu Jiu

Proiectul creat de Rodica Vică, BrancuSING, are, dincolo de partea sa primordială de frumusețe, de cunoaștere, de reinterpretare a artistică a marilor teme ale lumii, și felia de generozitate și de aplecare către educație care însoțește mereu parcursul acestei extraordinare artiste. La Târgu Jiu au avut loc primele masterclass-uri din seria pregătită să se încadreze în istoria BrancuSING. Liceul de Arte „Constantin Brăiloiu” a fost gazda celor două masterclassuri, cel de pian susținut de Angela Drăghicescu, și cel de canto, oferit de Rodica Vică.

La pian, copiii participanți sunt micuți, însă maestra îi însoțește cu răbdare și, cu siguranță, zecile de minute petrecute alături de o rafinată cunoscătoare a muzicii le vor modela altfel parcursul devenirii. Sunt alături de ei și profesoarele de pian ale liceului, gata să-și susțină elevii în emoțiile lor și, poate, și să învețe mai departe de la fina cunoscătoarea a artei pianului, Angela Drăghicescu.

La canto, tinerele și tinerii elevi sunt mai mari și, deci, mai avansați decât copiii foarte micuți de la pian, iar asta îi îngăduie maestrei Rodica Vică să-i călăuzească pe fiecare în parte, să lucreze cu ei nuanțe și detalii ale respirației, cântului, gestului. Cântă împreună cu unele dintre elevele care studiau partituri mai complexe, glasul său uimitor de soprană lirico-spinto împletindu-se cu cel, încă șovăilenic, al micilor soprane, în momente a căror intensitate umple sala de clasă de entuziasm nestăvilit.

Iar la final, Rodica Vică le vorbește elevilor și profesorilor despre muzica contemporană, despre istoria compozițiilor noi incluse în proiectul BrancuSING, despre partiturile scrise de Sabina Ulubeanu și Radu Mihalache.

Ne-a însoțit peste tot, trecând dintr-o sală de studiu în alta, directoarea Liceului De Arte „Constantin Brăiloiu”, pictorița și profesoara Ana Daria Haidău. Într-un dialog cu dumneaei am reușit să înțeleg și mai bine cât de valoroase sunt astfel de întâlniri pentru artiștii aflați la început de drum.

Este ea însăși o împătimită iubitoare a lui Constantin Brâncuși și, desigur, conversația noastră începe cu întrebarea legată de primele și cele mai însemnate întâlniri ale sale cu arta marelui sculptor, atât ca locuitoare a orașului și profesoară, cât și ca artistă.

„Având în vedere că provin dintr-o familie de intelectuali, mama profesor de limba și literatura română, iar tatăl profesor de arte vizuale, prezența lui Constantin Brâncuși în viața mea a fost firească și constantă încă din copilărie, contribuind decisiv la formarea unei atitudini deschise și profunde față de cultura românească. În acest context, influența sa nu este doar una profesională, ci și profund personală, integrată armonios în parcursul meu artistic și educațional.

Ca artistă, această influență se reflectă în lucrările mele printr-o permanentă căutare a esenței, a autenticității și prin dorința de a atinge o expresie cât mai pură. Ca profesor de arte vizuale și director al Liceul de Arte „Constantin Brăiloiu”, modelul brâncușian se regăsește în modul în care încurajez autenticitatea elevilor și susțin dezvoltarea unei viziuni în care tradiția și modernitatea coexistă în mod echilibrat.

În aceeași direcție, la nivelul instituției noastre organizăm un concurs internațional de arte vizuale, ajuns la cea de-a VI-a ediție, dedicat personalității lui Brâncuși, care își propune să apropie elevii de universul său artistic și să le dezvolte înțelegerea valorilor culturale autentice” mi-a spus Ana Daria Haidău.

„Masterclassurile au o valoare esențială pentru elevi, deoarece creează un spațiu de întâlnire directă cu artiști consacrați, dincolo de programa obișnuită.  La nivelul Liceul de Arte „Constantin Brăiloiu”, au fost organizate numeroase masterclassuri nu doar în muzică, ci și în arte vizuale și arta actorului, ceea ce contribuie la o formare complexă, interdisciplinară a elevilor. Ele aduc inspirație, rigoare și, mai ales, modele reale de parcurs artistic.

În cazul masterclassurilor susținute de artistele Rodica Vică și Angela Drăghicescu, utilitatea a fost dublă: pe de o parte, elevii au lucrat concret pe tehnică vocală și interpretare, iar pe de altă parte au înțeles ce înseamnă profesionalismul în muzică, disciplina și asumarea expresiei artistice. Interacțiunea directă a elevilor de la specializarea canto clasic și pian cu cele două muziciene a fost un real succes” a mai spus directoarea liceului, Ana Daria Haidău, lăsându-ne cu încă o confirmare că strădania artistelor din BrancuSING și-a atins scopul.

***

23 martie 2026. Masterclassurile de la Colegiul de Artă „Carmen Sylva” din Ploiești

Cum ar fi putut creatoarea acestui vis împlinit, soprana Rodica Vică, să nu așeze pe hartă și Ploieștiul, orașul în care, de fapt, a început totul? Două excepționale masterclassuri, de canto și de pian, au fost susținute în paralel de muzicienele din BrancuSING la Colegiul de Artă „Carmen Sylva” din Ploiești, școala în care profesori plin de har au modelat și talentul înnăscut al Rodicăi Vică.

Față de elevii din Târgu Jiu, mult mai mici ca vârstă, aici repertoriul pe care se lucrează este mai avansat. Mă impresionează să văd cum, de fapt, maestrele devin și ele altele, scoțând din tolba cu miracole metode și tehnici noi, mai potrivite etapei de evoluție a elevilor cu care lucrează.

„Ne-am bucurat de prezența sopranei Rodica Vică la Colegiul de Arta “Carmen Sylva”, Ploiești, scoală în care s-a inițiat în domeniul muzical. Soprana Rodica Vică ne-a transmis pasiunea și dragul pentru arta vocală prin îndrumări legate de susținerea sunetului în cântul vocal și necesitatea muzicalității în frazare. Copiii au fost nespus de încântați de descoperirea lejerității în emiterea sunetelor.  Astfel de cursuri sunt benefice pentru elevi pentru că observă o nouă abordare în metoda de predare, dar, deopotrivă, și pentru profesori, pentru că își actualizează cunoștințele de predare a tehnicii vocale” mi-a spus, la finalul masterclassului susținut de Rodica Vică, profesoara de canto Larisa Brașov.

Nici la clasa de pian entuziasmul nu a fost mai prejos. Am stat de vorbă cu profesoara Anca Borcea, o formatoare de artiști recunoscută pretutindeni în țară, iar dumneaei mi-a mărturisit, încântată, că masterclassurile de interpretare sunt foarte importante pentru elevi deoarece specialiștii care le susțin se poziționează diferit față de profesorul de la clasă și astfel, „îi scot din zona de confort pe elevi, iar tinerii artiști sunt provocați să se concentreze și să aibă viteză de reacție. În plus, în afară de problemele fundamentale, fiecare formator vine cu propriul talent, propria experiență și propria viziune în ceea ce privește abordarea tehnica și sensul muzical.

Întâlnirea cu Angela Drăghicescu le-a oferit o experiență specială prin atmosfera prietenoasă și relaxată pe care a creat-o. I-a câștigat din start și i-a vrăjit cu poveștile personale legate de abordarea pe care o aveau mentorii săi de peste ocean, evident potrivite fiecărui moment.” Sunt momente importante și pentru profesori, desigur, iar maestra de pian Anca Borcea a mărturisit că primește două daruri valoroase în astfel de întâlniri: „Personal simt că mă perfecționez alături de elevi din două puncte de vedere: 1.  Confirmarea că ceea ce știu și fac la clasă este corect și universal valabil; 2. Mă îmbogățesc profesional aflând mici „secrete” din experiențele soliștilor instrumentiști proveniți din diferite scoli și influente” a mai spus Anca Borcea.

Și pentru că masterclassul de pian de la Ploiești s-a terminat cu câteva minute mai devreme decât cel de la canto, am avut vreme să culeg, cu ajutorul doamnei profesoare Anca Borcea, câteva mărturii de la o parte dintre elevii care participaseră:

*Masterclassul cu doamna Angela Drăghicescu pur și simplu „mi-a dat aripi” să zbor. Într-un timp atât de scurt, am lucrat intens. Informațiile pe care le-am primit simt că sunt încă analizate de propriile mele gânduri și sentimente. Ca și cum aceste informații erau cumva ascunse în mine, dar eu nu știam cum să le aplic și să le transmit. Îi sunt profund recunoscător. Matei Marin

*Mi-a plăcut mult la masterclass. Doamna profesoară a avut o energie foarte plăcută și m-a ajutat să înțeleg cum să cânt piesa, ca să sune mai frumos și mai expresiv. Chiar mi-au fost de folos sfaturile ei. Mulțumesc frumos că m-ați trimis! Zian Antonescu

*Mie mi-a plăcut foarte mult de doamna profesoară, deoarece oferă încurajare în procesul de perfecționare a unor pasaje, știe foarte multe lucrări, de pian solo, de orchestră, și face legături între ele, ceea ce poate ajuta elevul să își creeze o idee mai bună despre piesa respectivă. Luca Vulpe

*Doamna Drăghicescu a identificat rapid punctele slabe din interpretarea fiecăruia dintre noi și a explicat într-un mod calm și clar ceea ce trebuie corectat. Cu toate că timpul de lucru a fost extrem de scurt, ora de pian a fost bine structurată și eficientă. Totul a decurs într-o atmosferă relaxată și încurajatoare. Ioana Andreescu

***

26 martie 2026. Viena. Institutul Cultural Român din Viena

Spectacolele nu seamănă între ele. Muzicienele sunt excepționale pretutindeni, dar energia lor se schimbă în funcție de public, de felul în care curg pe ecranul din spatele scenei imaginile proiectate, de sala în care are loc întâlnirea, de sublinierile pe care le face din glas, în prezentările sale, extraordinara cunoscătoare a creației brâncușiene, Doina Lemny. ( https://ro.wikipedia.org/wiki/Doina_Lemny)

Sala de la Institutul Cultural Român din Viena este micuță și extrem de elegantă.Doina Lemny prefațează fiecare secțiune muzicală, iar considerațiile sale legate de arta marelui creator născut la Hobița se împletesc cu istorii spectaculoase dintr-o biografie nu îndeajuns cunoscută, nu pe de-a-ntregul înțelese. Glasul elegant, cu inflexiuni cumpătate, al Doinei Lemny derulează file fascinante de poveste:

„Brâncuși avea un talent înnăscut pentru muzică și o curiozitate deosebită pentru orice instrument capabil să producă sunete, fie că era vorba de o vioara, de un violoncel, o chitară, un pick-up sau un radio.

Conform unei legende la care el însuși a contribuit discret, ar fi construit chiar și o vioară în 1890, când se afla la Craiova și lucra la bistroul unui anume Ion Zamfirescu. Din pariul pe care l-a făcut cu clienții bistroului reiese că vioara trebuia să aibă toate caracteristicile unui instrument muzical, adică să poată fi cântată. Fără nicio pregătire muzicală, doar prin intuiție, inteligență, spirit de observație și, mai ales, prin îndemânare manuală, a reușit să construiască această vioară. Acest lucru i-a deschis calea spre o școlaritate pe care a urmat-o cu abnegație. La București, când își continua studiile la Școala de Arte Frumoase, pentru a câștiga puțini bani, cânta în corul Carmen, unde s-a împrietenit cu muzicieni, precum Dimitrie Cuclin, de care-l va lega o lungă prietenie.

Luând decizia de a pleca la Paris, călătorind parțial pe jos – așa cum sugerează legenda, Brâncuși simte o nostalgie profundă pe care o exprimă în versuri cu ritm popular. Dar decizia este luată și, ajungând la Paris, se instalează în atelierul său și primește prieteni, artiști plastici, muzicieni, dansatori, scriitori și întreține, în jurul unei mese românești tradiționale, o atmosferă veselă în care nu ezită să cânte cu vocea sa frumoasă sau să cânte la vioară, pe care a învățat-o fără să cunoască notația muzicală, după ureche.”

Tot Doina Lemny deslușește publicului legătura de admirație, respect, colaborare, dintre marele sculptor și compozitorul Eric Satie.

Însă și în interviul pe care mi l-a acordat, special pentru a aprofunda lucrurile, Doina Lemny a spus:”Brâncuși dialoga cu mari compozitori, precum Erik Satie, bunul său prieten, care comunica printr-un limbaj structurat și modern cu sculptorul admirator al muzicii moderne, al jazzului și al rag-ului.”

Prietenul lor comun, Henri-Pierre Roché, vorbea despre stima reciprocă dintre cei doi artiști:
„Satie îl uimea pe Brâncuși. L-a învățat arta cuvintelor, încrederea în sine, claritatea. Brâncuși a fost discipolul lui Satie-Socrate […]. S-au influențat reciproc fără ca acest lucru să se vadă la acești doi duri”.

Mai are rost să scriu, și aici, că s-a aplaudat minute în șir? Și că, la final, artistele au făcut fotografii cu spectatorii încântați, dornici să păstreze încă o amintire a unei seri aparte? Dar cred că trebuie să consemnez că, în sală, alături de echipa excepțională a ICR Viena, ca oaspete de seamă s-a aflat și celebra mezzo-soprană română, stabilită, ca și Rodica Vică, la Viena, Ruxandra Donose. Un omagiu de prietenie și susținere între muzicienele românce…

***

27 martie 2026. Budapesta. Institutul Cultural Român din Budapesta

Ne leagă atât de multe lucruri de conaționalii și vecinii noștri maghiari, încât concertul de la Budapesta nu putea fi altfel decât ca o întoarcere acasă. Și așa a fost, cu o sală plină ochi și fremătând de bucuria întâlnirii.

De această dată, la Budapesta, ca și la București, în sală s-a aflat compozitoarea Sabina Ulubeanu, care a urmărit cu concentrare și cu încântare interpretarea propriilor compoziții. De altfel, piesele Sabinei Ulubeanu deschid concertul, cu o serie de piese cuprinse în secțiunea întâi a concertului, cea intitulată Brâncuși și spațiul aflat în mișcare. Ciclul vocal compus de Sabina Ulubeanu (Moving Space; zu Zweit (versuri Paul Celan); …apă rea (text Constantin Brâncuși); Le poisson (versuri Paul Eluard); Bird in Time – instrumental) este continuat de Piano-Rag-Music de Igor Stravinski.

Piesele Sabinei Ulubeanu pun în valoare modernitatea muzicii contemporane, dar și calitățile interpretative excepționale ale muzicienelor. Pianul Angelei Drăghicescu devine dintr-o dată mai mult decât un puzzle perfect al clapelor de sidef, și se arată ca instrument cu coarde pe care pianista le caută cu degetele, le atinge, le ciupește, le mângâine în sunet, strecurând mâna stângă sub capacul pianului.

Rodica Vică are ca instrument al sunetului nu doar vocea sa atât de versatilă și nuanțată, ci și mici instrumente de percuție, un fel de maracas-uri cu solzi sau cinele minuscule, care însoțesc cântul, ca să nu mai spunem că vedeta instrumenetelor surpriză aduse în scenă este fluierul în formă de pasăre, umplut cu apă.

O, ce ingenioasă întoarcere, în timp, către copilărie, ce fermecătoare înlocuire a madlenei lui Proust cu o pasăre de ceramică, umplută cu apă, în care suflă o fată care improvizează, parcă, un cântec!

Ce uimitoare legătură a muzicii cu mesajul zborului și al adâncului! Și totul, totul pornind de la Brâncuși…

Pentru a crea, Constantin Brâncuși se izola în atelier, înconjurat doar de foșnetul ramurilor care atingeau acoperișul și de cântecul unei păsări ce părea să-l observe prin luminatorul de sticlă. Aceste clipe de liniște îi deschideau calea către un dialog intim cu materia. Din această relație profundă s-au născut Păsările sale: mai întâi Măiastra, pasărea fabuloasă desprinsă din imaginarul basmelor românești, fermecătoare prin cântecul ei și capabilă să se preschimbe în prințesă, iar apoi Bird in Space, formă purificată până la esență, asemănătoare unei rachete gata să străpungă văzduhul.

Apropiat de natură și de lumea animală, Brâncuși creează și Peștele, realizat inițial în marmură de mici dimensiuni, apoi în bronz și marmură gri venată, pe care artistul o rotește în jurul propriei axe. Dacă Păsările sale aspiră vertical spre înalt, Peștele se desfășoară orizontal, asemenea unei lame perfecte, sfidând gravitația prin imposibilitatea de a se susține singur.

Am întrebat-o pe compozitoarea Sabina Ulubeanu (https://soundcloud.com/sabina-ulubeanu) cum se simte un creator când își aude muzica interpretată, ascultată, aplaudată…

„Cred că întâlnirea cu interpreți care pun totul în noua ta muzică e unul dintre privilegiile prea puțin menționate ale vieții de compozitor. Notele din partitură nu-și pot găsi drumul către public altfel. Există stratul citirii partiturii, repetițiile pentru acuratețea interpretării, a intențiilor, feedback-ul constant și dinspre muzicienii de pe scenă către mine și viceversa, e un proces colaborativ și adaptativ de la-nceput la sfârșit. Dar momentul concertului, în care nu mai ai ce face, ești complet în mâinile și vocile lor, e cel care definește nașterea operei muzicale. Efortul din spatele unui birou, ideile și conceptele, tot ce trăiești în timpul scrierii se abandonează în fața recreării operei în timp real. Sunt, în fond, două nașteri ale aceleiași entități. Destul de minunat și bizar, nu-i așa?” a răspuns Sabina Ulubeanu, zâmbind.

Una dintre compoziții are versuri scrise de însuși Constantin Brâncuși, un poem adunat din doruri și dureri, chiar înainte de plecarea sa din țară:

…apă rea

Dâmboviţă apă rea,

Goneşte-mă din preajma ta
Lasă-mă să mă duc… să plec
În alte lumi să mai petrec.

Ce mă ţii în dunga-ţi legat,
De necazuri înecat
Mai sunt alte mai ca tine

Să le spui? Că le ştii bine?

Că ți-o fi spus Dunărea
De Rin, de Tibru și de Sena…

Pentru că a asistat la două dintre concertele turneului BrancuSING, am putut să o întreb pe Sabina Ulubeanu și despre diferența între cele două orașe. A fost altfel la Budapesta față de București?

„Într-adevăr, publicul a fost diferit în aceste două orașe în care am putut asista la concerte.
La București am avut alături familia și foarte mulți prieteni, pentru că, trăind în același mediu de atâția ani, prietenii noștri, ai interpretelor și compozitorilor prezenți, sunt comuni, sunt parte din cercul nostru apropiat cu care împărtășim atât de multe lucruri și ne susținem enorm unii pe alții. De asemenea, a mai fost și un tip de public care o urmărește pe Rodica și este obișnuit mai degrabă cu repertoriul clasic. M-am bucurat să văd că muzica mea a ajuns pe deplin la ei, că s-au lăsat surprinși fără teamă și au intrat în jocul nostru emoțional pe parcursul celor mai bine de 17 minute care au deschis concertul (piesele mele se regăsesc chiar în prima parte a recitalului). Explicațiile și intervențiile vizuale pregătite de doamna Doina Lemny au facilitat publicului această înțelegere și îi sunt profund recunoscătoare. Ne-am conectat imediat ce mi-a auzit muzica și intuise din start, doar din descrieri, mesajul meu.

La Budapesta nu am avut-o pe Doina Lemny, însă era și alt tip de public. Iubitori de Brâncuși și foarte deschiși la fenomenul contemporan, pentru mulți dintre ei noutatea se află chiar în centrul preocupărilor. Acolo am avut multe discuții despre piese, după concert, și m-am bucurat enorm de curiozitatea și deschiderea celor care au venit înspre mine. Cele două seri mi-au reconfirmat intuiția de a accepta în 15 secunde invitația de a participa la acest proiect total out of the box” a descris Sabina Ulubeanu cele două experiențe, comparând emoția de la București cu aceea de la Budapesta.

***

31 martie 2026. Roma. Ambasada României în Italia

Limba română răsună mai acasă ca oriunde în Italia, iar Brâncuși era mai așteptat ca oriunde la Roma, unde expoziția „Constantin Brâncuși: Originile Infinitului” îi deschisese calea încă de la începutul anului.

Din 20 februarie 2026, la Mercati di Traiano – Museo dei Fori Imperiali, în chiar inima forurilor imperiale, Constantin Brâncuși se întorsese simbolic la Roma printr-o mare expoziție, pentru care au venit vizitatori din întreaga lume. Și continuă să vină. 

„Constantin Brâncuși: Originile Infinitului”, expoziția deschisă între 20 februarie și 19 iulie 2026, a fost organizată, ca și proiectul BrancuSING, cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la nașterea sculptorului. Curatoriată de Erwin Kessler, retrospectiva urmărește felul în care Brâncuși a reușit să unească două lumi aparent opuse: arhaismul artei populare românești, născut în universul rural al Olteniei, și rigoarea formelor clasice studiate în anii petrecuți la București.

Sunt așezate acolo, în marea galerie din Roma, lucrări esențiale venite din România, din Franța, din întreaga lume, dar și un caiet de schițe foarte prețios, foarte rar expus, provenind din perioada 1901–1902.

Prezentarea propune nu doar o etalare de obiecte prețioase, ci și o întoarcere la izvoarele spirituale și estetice din care s-a născut ideea brâncușiană a infinitului.

Până la urmă, marile tresăriri ale spiritului se întâlnesc. Întrebările care au primit răspuns muzical în BrancuSING își caută altfel de răspunsuri și în sălile de expoziții și muzee.

Probabil că nici nu mai e cazul să consemnez faptul, de la sine înțeles, că, la Roma, muzicienele au mers și au vizitat marea expoziție „Constantin Brâncuși: Originile Infinitului”și poate că inima lor artistică s-a umplut, astfel, și mai mult de strălucire.

În sala de spectacol oferită de Ambasada României în Italia s-au aflat Excelența Sa, doamna Gabriela Dancău, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al României în Italia și, ca într-un miracol, poeta preferată a creatoarei proiectului BrancuSING, excepționala și atât de iubita poetă româncă, tradusă și citită în toate limbile pământului, Ana Blandiana.

***

15 aprilie 2026, ora 19:00, Real Casino de Madrid

Spațiul care găzduiește concertul de la Madrid este copleșitor de frumos. Pare altfel decât toate spațiile de până atunci, dar un altfel într-un sens bun. De la primele repetiții se simte că somptuozitatea sălii dă și mai multă adâncime muzicii și lucrează pentru a aduce nuanțe și reverberații noi în îmbinarea de sonorități.

Fiind o sală atât de mare, este prima – și avea să fie ultima dintre sălile turneului – în care au mai rămas câteva scaune goale în ultimele rânduri. Entuziasmul a fost, însă, nemărginit, iar la ultima secțiune a concertului spectatorii au fost, pur și simplu, în delir.

Povestea muzicală a acestei ultime părți a concertului, Constantin Brâncuși și Muzica Lumii, este, cu adevărat, surprinzătoare din punct de vedere sonor și, desigur, ca fundal de istorie…

Pentru Constantin Brâncuși, muzica nu era doar un refugiu, ci o prelungire firească a creației sale, o pasiune pe care o trăia cu intensitate atât în atelier, cât și în cercul prietenilor apropiați. Cânta adesea la vioară, interpretând melodii sau acompaniindu-i pe artiștii care îi frecventau seratele, printre care Erik Satie și Marcel Mihalovici. Fascinat de efervescența artistică a epocii, frecventa spectacole muzicale și, în 1925, avea să descopere celebra La Revue Nègre, spectacolul care a făcut-o cunoscută pe Josephine Baker.

În plus, prietenia cu etnomuzicologul Constantin Brăiloiu i-a deschis și mai mult orizontul sonor: acesta i-a alcătuit o impresionantă colecție de discuri, cu muzică ce traversa continente și tradiții, de la folclor european și muzici populare orientale, până la jazz afro-american și ritmuri latino-americane.

Da, e uimitor, dar Brâncuși asculta cu aceeași curiozitate muzică din Bali, cântece lăutărești, tangouri argentiniene, rumba sau melodii boliviene și venezuelene. Jazzul îl atrăgea în mod special prin libertatea improvizației și vitalitatea ritmului, iar printre artiștii pe care îi asculta frecvent se numărau Louis Armstrong, Duke Ellington, Django Reinhardt sau Benny Goodman. În acest univers sonor eclectic se poate înțelege și afinitatea lui pentru Summertime de George Gershwin, cu melancolia și flexibilitatea ei apropiate de blues și jazz, – și care se potrivește atât de bine glasului fluid și nuanțat al Rodicăi Vică – dar și includerea în concert a lucrării Graceful Ghost Rag de William Bolcom, Bolcom fiind un mare admirator al lui Brâncuși.

În colecția de discuri a marelui sculptor puteai asculta și celebrul cântec Granada, compus în 1932 de muzicianul mexican Agustín Lara și dedicat orașului spaniol cu același nume. Piesa a devenit un standard muzical internațional, fiind interpretată în stil popular (pasodoble), devenind o piesă de rezistență în repertoriul muzical al cântăreților de operă, putând fi adaptat atât pentru glas de tenor, cât și pentru voce de soprană.

Au cântat Granada soliști celebri din întreaga lume și, pe 15 aprilie 2026, într-un omagiu adus lui Brâncuși, a cântat Granada în Spania și creatoarea atât de originală a periplului artistic dedicat sculptorului de la Hobița, soprana Rodica Vică, acompaniată de pianista Angela Drăghicescu, în aplauzele unui public hipnotizat de ritm și vibrație.

La final, protagonistele spectacolului, Rodica Vică, Angela Drăghicescu și Doina Lemny au fost chemate de mai multe ori la aplauze.

17 aprilie 2026. Porto. Casa Comum – Reitoria da Universidade do Porto

Turneul BrancuSING s-a făcut deja auzit în întreaga lume. S-au scris cronici excepționale, iar oceanul cu valuri al internetului a purtat vestea, de-acum, pretutindeni. La Porto e și celălalt ocean, cel adevărat, Atlanticul sublim care își așază vuietul valurilor înalte pe fundalul fiecărui pas, al fiecărui zâmbet îndulcit de neasemuitele lor pasteis de nata. Dar asta e o altă istorie despre care doar bănuiesc că i-ar fi plăcut și lui Brâncuși, bon viveur el însuși.

Pentru concertul de la Porto au venit spectatori din întreaga Portugalie. Au fost acolo și români stabiliți în țara dintre mare și ocean, și fani ai Rodicăi Vică din România, dornici s-o mai asculte încă o dată în formula acestui concert absolut irepetabil, și portughezi care știu pe dinafară drumul sălii frumoase din Reitoria da Universidade do Porto, unde au loc doar întâlniri artistice de cea mai aleasă ținută.

Am prezentat concertul în limba engleză și am avut, desigur, emoții mari. Dar muzica excepțională și publicul plin de căldură au preschimbat totul în lumină și în aplauze.

La Porto concertul a avut și un moment-surpriză, netrecut în program. Aflat în sală și fiind partener pentru masterclass-ul de a doua zi, celebrul tenor portughez, azi maestru de canto de excepție în Escola Superior de Música e Artes do Espectáculo, Paulo Ferreira, s-a alăturat Rodicăi Vică la cântecul lui Agustín Lara. Granada, piesa pe care n-o poți asculta fără să îți tresalte inima, l-a invitat cu ritmurile ei impetuoase pe Paulo Ferreira să se ridice de pe scaun și să devină din spectator protagonist al unui duet memorabil.

Granada manola
Cantada en coplas preciosas
No tengo otra cosa que darte
Que un ramo de rosas
De rosas de suave fragancia
Que le dieran marco a la virgen morena
Granada
Tu tierra está llena
De lindas mujeres
De sangre y de sol…

Vocile strălucite s-au împletit în cântec, soliștii, extraordinari ambii, au făcut și o piruetă în dans, împreună, iar sala a izbucnit, literalmente, în ovații, luată pe sus de splendoarea unui moment… inolvidabil!  

Imediat după spectacol, am stat de vorbă pentru câteva minute cu reprezentantul ICR Lisabona – partener drag al spectacolului de la Porto – domnul director Dinu Gîndu.

„A fost extraordinar!”, a spus Dinu Gîndu, aflat încă sub vraja întâlnirii. „S-a aplaudat în picioare, cu aplauze prelungite și bisuri, exact așa cum se întâmplă la un eveniment de înaltă ținută! Anul acesta îl sărbătorim pe Brâncuși și merită un program special!

Mi-a plăcut ideea încă de la început, de când am avut prima discuție cu coordonatoarele proiectului. Am spus „da” încă din faza incipientă a proiectului, adică de la idee, înainte chiar să înceapă să fie scris pentru AFCN, care a făcut o alegere înțeleaptă și mă bucur foarte mult pentru asta. BrancuSING are un format foarte frumos, care se înscrie în tendințele actuale ale marilor proiecte culturale din lume. Este încă o modalitate de a atrage atenția asupra artei lui Brâncuși. Iar proiectul a fost foarte, foarte bine realizat! Imaginile au fost inspirat alese, de bună calitate, cu un timing excelent. Deci asta vă pot spune, că am apreciat tot: prezența operei lui Brâncuși pe fundal, muzica și ideea foarte bună de a alege piese din discografia lui. Totul a fost excepțional! Mă bucur că am asistat și la prezentarea lui în fața publicului și că a fost atât de bine apreciat, mai ales că evenimentul a avut loc la Porto, un oraș în care noi ajungem mai rar cu astfel de manifestări culturale, de aceea ne-am bucurat foarte mult să fim parteneri ai acestui proiect. Suntem mândri de cooperarea cu BrancuSING” a declarat Directorul ICR Dinu Gîndu.

Cum vi s-a părut partea de muzică contemporană, piesele semnate de cei doi compozitori români, Sabina Ulubeanu și Radu Mihalache?, l-am mai întrebat.

„Îmi place enorm muzica contemporană. Este chiar pe gustul meu, iar în compozițiile contemporane prezentate acum mi-au plăcut foarte mult instrumentele speciale folosite de Rodica Vică în piesele compuse de Sabina Ulubeanu, instrumentele de suflat, fluierașul acela…Eu, la spectacolele de care vreau să mă bucur cu adevărat de muzică, de obicei mă așez mai în spate și nici nu am văzut instrumentele din jurul stativului. Dar, dintr-o dată, pur și simplu am auzit sunetul acela și m-am înfiorat. Sunetul m-a dus imediat cu gândul acasă, în copilărie, pentru că și noi foloseam astfel de jucării sonore când eram mici. Le luam de la iarmaroc, de la bâlci, acele figurine cu apă în care suflam și cântam. M-a întors foarte puternic în copilărie și asta m-a făcut să trăiesc o emoție puternică.

Mi-a plăcut foarte mult și intervenția tenorului Paulo Ferreiro. A fost foarte inspirată, iar momentul ales a funcționat excelent. Mai ales că mă gândeam, când Rodica Vică a început să cânte Granada: „Uite, cântă în spaniolă, oare nu se vor supăra portughezii, fiind puțin mai orgolioși?” Fiindcă există o anumită competiție între spanioli și portughezi, un dialog al secolelor. Dar momentul a fost primit extraordinar de bine, cu ovații intense, și m-am bucurat și eu din toată inima” a conchis Dinu Gîndu, într-un scurt dialog la cald, după concertul BrancuSING din Casa Comum – Reitoria da Universidade do Porto.

18 aprilie. Masterclassurile de la Escola Superior de Música e Artes do Espectáculo din Porto

Le-am însoțit pe muzicienele din BrancuSING la masterclasuurile susținute la Târgu Jiu și Ploiești, iar experiența a crescut în intensitate și pentru mine, probabil odată cu vârstele elevilor.

La Porto, participanții la masterclassurile de canto și pian erau cei mai avansați dintre toți, majoritatea fiind și mai mari ca vârstă decât elevii cu care maestrele au lucrat în România. Dar dincolo de asta, am remarcat rigoarea cu care a fost organizat totul la Porto  – profesorii Cecilia Fontes și Paulo Ferreira fiind atenți ca totul să decurgă impecabil, într-un timing perfect și într-o atmosferă prielnică învățării în cele mai mici detalii. Și recunosc și că m-au impresionat enorm condițiile de învățare, instrumentele folosite, frumusețea și sonoritatea din sălile de studiu.

Toate clasele dedicate muzicii erau splendide, antifonate, cu pereți tapetați cu lemn care să nu înăbușe, ci să lumineze sunetul. Pianele, dintre cele mai alese. Profesorii, gata să slujească fiecare progres, cât de mic, al elevului. La masterclass-ul de canto, maestrii corepetitori s-au schimbat între ei, în funcție de repertoriile participanților. La masterclass-ul de pian, două piane superbe erau așezate unul lângă celălalt, pentru ca maestra să poată exemplifica și elevul să lucreze simultan…

Elevii au plecat impresionați și recunoscători, maestrele Rodica Vică și Angela Drăghicescu încântate de nivelul la care au putut să lucreze.

Eu mi-am îngăduit să mai rămân puțin pentru a sta de vorbă cu extraordinarul tenor Paulo Ferreira, cel care în concert a încântat audiența în duetul cu Rodica Vică, de data aceasta în calitatea sa de maestru de canto.

Cum i-ați ales pe tinerii talentați care au luat parte la masterclass-ul de canto?

–  Selecția au făcut-o profesorii catedrei de canto. Ei i-au ales pe elevii mai mari, cu vârste între 13 și 17 ani, ținând cont de nivelul lor de dezvoltare și de maturitatea lor artistică. Vorbim despre tineri artiști cu un potențial uriaș, curioși și dornici să se implice într-o muncă solicitantă, dar care îi transformă profund. Pentru mine a fost o adevărată bucurie să le fiu alături în tot acest proces. Am văzut de aproape cum s-au dedicat muzicii cu multă seriozitate, cu entuziasm și cu o autenticitate cât se poate de firească.

Cât de importantă credeți că este participarea la masterclass-uri pentru artiștii aflați la început de drum?

–  Pentru cei care se formează într-un context precum cel de la noi, din Portugalia, masterclass-urile sunt absolut vitale. Multă vreme, accesul la alte școli de gândire, la perspective și experiențe internaționale nu a fost la îndemână, așa că momentele de genul acesta au devenit adevărate ferestre deschise către lume.

Vorbesc și din propria mea experiență: de multe ori, tocmai prin astfel de întâlniri mi s-au lărgit orizonturile, mi-am pus întrebări, m-am corectat și, în cele din urmă, am evoluat. E ceva cu totul special la un masterclass –  acel contact direct cu artiști care aduc cu ei o viață întreagă de experiență scenică, de încercări și de descoperiri.

Mai mult decât să primești „răspunsuri” de-a gata, înveți cum să pui întrebări mai bune. Iar asta este esențial în formarea unui artist.

Astăzi, când îmi privesc elevii, simt o recunoștință profundă că le pot oferi, la rândul meu, această șansă. Pentru că știu din proprie experiență cât de mult îți pot modela drumul astfel de momente – uneori discret, dar cu un impact profund.

Care credeți că a fost cea mai de preț lecție cu care au rămas elevii tăi după ce au lucrat cu soprana Rodica Vică?

 – Una dintre cele mai valoroase lecții a fost felul în care Rodica a știut să îmbine exigența cu o căldură umană absolut autentică. Dincolo de rigoarea tehnică și de dăruirea artistică de necontestat, ceea ce a impresionat cu adevărat a fost bunătatea ei și felul în care i-a făcut pe elevi să se simtă complet în largul lor încă din prima clipă.

Această deschidere a creat imediat un sentiment de încredere, care le-a permis tinerilor să-și asume riscuri, să experimenteze și să se exprime cu adevărat. La vârsta lor, lucrul acesta este esențial. Atunci când un tânăr artist se simte acceptat și prețuit, răspunsul lui artistic devine mult mai liber și mai autentic.

Din multe puncte de vedere, această senzație de apropiere și de încredere în sine a fost la fel de importantă ca oricare alt sfat tehnic – pentru că exact de acolo pornește adevărata evoluție.

***

20 aprilie 2026. Paris. Cité Internationale des Arts – Sala Auditorium

Paris este orașul lui Brâncuși, cel care i-a fost destinație inițiatică la plecarea din țara natală. Spre Paris a pornit, pe jos, într-o călătorie mitică, și unde a ajuns, se pare, pe 14 iulie 1904, zi în carecapitala franceză era în mare sărbătoare, așa cum e mereu pe 14 iulie.

Fiind superstițios, tânărul sculptor a interpretat ceremoniile marcate prin artificii, urale, fanfare, steaguri fluturânde drept semne de bun augur. Așa au și fost, căci la Paris, la cei 28 de ani ai săi, a început etapa de viață și, mai ales, de creație esențială pentru destinul marelui artist. La Paris se află, deci, urmele cele mai adânci ale trecerii sale, atelierul său, lucrurile care au rămas în urma sa.

Parisul este și orașul Doinei Lemny, specialista care a adăugat profunzimea cunoașterii sale la viziunea artistică a Rodicăi Vică pentru proiectul BrancuSING. La Paris a făcut Doina Lemny studiile aprofundate de istoria artei, completându-și formația de filolog, la Paris s-a stabilit în urmă cu peste trei decenii și tot aici a obținut doctoratul în istoria artei la Universitatea Paris I – Sorbona, cu o teză despre mediul artistic și cultural al lui Constantin Brâncuși, după care și-a continuat cercetările, devenind astfel una dintre cele mai importante specialiste ale lumii în opera lui Constantin Brâncuși.

Probabil că e de la sine înțeles că spectacolul BrancuSING din Paris, susținut în seara de 20 aprilie 2026, a fost de-o intensitate cu totul aparte. Româna și franceza s-au îmbinat perfect, iar Constantin Brâncuși a fost mai aproape ca niciodată de îmbinarea de istorie și de muzică din ideea, atât de curajoasă, adunată în denumirea BrancuSING.

Secțiunea a doua a concertului, Brâncuși și modernitatea pariziană, a fost, probabil, cea mai așteptată la Paris. Două lieduri splendid interpretate de Rodica Vică, La Statue de bronze și Les Oiseaux, în acompaniamentul Angelei Drăghicescu și apoi lucrarea pentru pian Gnossienne nr.1 care adună în ea un univers nemărginit de emoție și splendoare. Un univers cu inflexiuni românești în care te invită hipnotic sunetele create de dansul pe clape al mâinilor pianistei care a concertat în aproape toate marile sălile de spectacol ale lumii, dar și, absolut memorabil, într-un performance cum doar o dată în viață poți vedea, în parcul Coloanei fără sfârșit de la Târgu Jiu. (https://angeladraghicescu.com/ )

Și a venit și momentul să amintesc aici că Angela Drăghicescu a primit fără ezitări propunerea de a face parte din proiectul creat de muziciana Rodică Vică. Îl admira dintotdeauna pe Brâncuși, pe care l-a descoperit cu fascinație încă din anii de școală.

„Când eram elevă la liceul ,,George Enescu”, actualmente Colegiul Național de Muzică George Enescu, la orele de istorie susținute de domnul profesor Sbârnă, când ne vorbea de marii artiști și marile personalități din istoria României a adus și câteva albume cu imagini din creația marelui Brâncuși; pentru mine ca adolescentă, a fost un moment cu totul unic, m-am simțit transfigurată în mod special la vederea coloanei infinitului. Atâta simplitate, precum și atâta profunzime… Mai târziu am avut ocazia să văd creații ale altor artiști internaționali influențați de Constantin Brâncuși; mi-a revenit în minte vizita din Norvegia a parcului Vigeland din Oslo în care am admirat sculpturile /operele lui Gustav Vigeland, contemporan cu Brâncuși, aparținând aceleiași concepții sculpturale moderne. Mi-a revenit imediat în memorie Complexul de la Târgu Jiu al marelui Brâncuși. Trebuie totuși să precizez că cel mai emoționant moment trăit de mine recent a fost concertul aniversarii centenarului României din 2018, cu minunatul violonist Alexandru Tomescu, în cadrul turneului Stradivarius – recital pe care l-am intepretat chiar lângă Coloana Infinitului” mi-a povestit, cu emoție, pianista Angela Drăghicescu.

Cu atât mai mult, având atâtea amintiri prețioase, cum a rezonat în dumneavoastră invitația de a fi parte a acestui turneu creat de Rodica Vică, dedicat omagierii lui Brâncuși? – am întrebat-o mai departe, iar muzicicana a fost fermă: „Nu a fost nici o secundă de îndoială că ar fi pentru mine o adevărată onoare să fac parte dintr-un astfel de proiect; care artist ar putea avea vreo ezitare a se alătura unui astfel de proiect?! M-am simțit copleșită de emoție și bucurie că Rodica Vică, o excepțională soprană, m-a integrat Proiectului, urmând să lucrez și alături de extraordinara doamnă Doina Lemny, o personalitate proeminentă a culturii românești și expert în arta marelui Brâncuși.„

Felul în care Angela Drăghicescu alătură sensibilitatea proprie în partitură este unul care, cu siguranță, onorează memoria lui Constantin Brâncuși prin muzica prietenului său, Eric Satie. Mâinile ei alunecă pe clape cu o tandrețe ritualică, adunând în Gnossienne No.1 inflexiuni tulburătoare, care fac melodia să pară când un dans românesc îndepărtat, când o incantație venită dintr-un vis.

Parisul a fost și ultimul oraș de pe harta periplului european al proiectului, deci și mai multă emoție s-a adunat în orele și minutele sale aurite de frumusețe și dor.

Ca de fiecare dată, s-a aplaudat mult, tandru, înfocat. S-a cerut un bis. S-a cerut și… s-a primit, pentru ca apoi aplauzele și ovațiile să curgă din nou.

În sala de spectacol a fost prezentă și Excelența Sa Ioana Bivolaru, Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar al României în Franța. Au fost români stabiliți la Paris, francezi iubitori de muzică și de frumusețe, melomani din întreaga lume, adunați, norocos, într-o seară de artă înaltă și memorabilă.

***

1 mai 2026, New York. Institutul Cultural Român din New York

Ultimul concert al turneului… Când a trecut?! A fost greu, cu siguranță, dar mai mult decât atât a fost frumos, a fost de folos, a fost strălucitor, a fost înălțător.

La New York, concertul a fost încadrat în sezonul cultural „Printemps de la Francophonie” (Primăvara Francofoniei), sub egida Organizației Internaționale a Francofoniei (OIF) la New York.

Am urmărit totul cu ochi emoționați, mijiți ca să vadă și să simtă departe, peste ocean. Am urmărit știrile și înregistrările acestei ultime mari întâlniri BrancuSING cu inima bătândă de fericire, de recunoștință, de mândrie, dar și de părere de rău că s-a terminat.

Las aici cuvintele elogioase postate pe pagina Institutului Cultural Român din New York despre seara de 1 mai 2026.

„A fost o încheiere luminoasă și plină de rezonanță a unui parcurs internațional cu adevărat extraordinar. Vinerea trecută, la Institutul Cultural Român din New York, am avut deosebita onoare de a găzdui evenimentul de închidere a turneului BrancuSING — o seară care a adus laolaltă muzica, studiul aprofundat și imaginația artistică într-o atmosferă deopotrivă intimă și plină de anvergură.

Dedicat împlinirii a 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, acest spectacol a avut o însemnătate cu totul specială. A fost o invitație nu doar de a celebra una dintre figurile emblematice ale artei moderne, ci și de a-i redescoperi moștenirea dintr-o perspectivă contemporană, interdisciplinară — un spațiu în care sculptura respiră prin sunet, iar ideile prind viață la granița dintre arte.

După un parcurs remarcabil prin Europa, BrancuSING și-a atins punctul culminant peste ocean, la New York — o confirmare a relevanței globale, mereu vii, a viziunii lui Brâncuși și a puterii pe care o are dialogul cultural de a depăși granițele.

În centrul acestei seri excepționale s-au aflat trei femei extraordinare, a căror măiestrie artistică și profunzime intelectuală au dat naștere unei experiențe cu adevărat memorabile. Soprana Rodica Vica a impresionat printr-o voce de o versatilitate și o claritate expresivă uluitoare, trecând cu o naturalețe desăvârșită dintr-un stil în altul și explorând nuanțe emoționale diverse. Pianista Angela Drăghicescu, o interpretă și un pedagog de prestigiu, a adus pe scenă nu doar o tehnică sclipitoare, ci și o sensibilitate profundă pentru nuanțe și pentru dialogul muzical. Istoricul de artă Doina Lemny, una dintre cele mai mari autorități la nivel mondial în ceea ce privește opera lui Brâncuși, a îmbogățit seara cu perspective inedite, cu informații de context și cu experiența unei vieți întregi dedicate înțelegerii și interpretării creației marelui sculptor.

Împreună, ele au creat un spațiu în care muzica și sensurile s-au împletit — un loc în care subtilitatea lui Erik Satie, vitalitatea lui Gershwin și lucrările compuse special pentru acest eveniment de Sabina Ulubeanu și Radu Mihalache au oglindit și au pus într-o lumină nouă limbajul artistic al lui Brâncuși, în moduri surprinzătoare și captivante.

Le transmitem cele mai calde felicitări acestor artiste remarcabile, a căror prezență ne-a onorat, precum și întregii echipe BrancuSING și partenerilor care au făcut posibil, de-a lungul mai multor continente, acest proiect ambițios și plin de substanță.”

Și mai las aici, la final, cuvintele pline de bucurie și de nostalgie ale Rodicăi Vică, muziciana din al cărei vis s-au urnit toate rostogolirile de frumusețe ale întâlnirilor de la București, Târgu Jiu, Ploiești, Viena, Budapesta, Madrid, Porto, Paris, New York, în proiectul BrancuSING care a onorat, cu adevărat, la cel mai înalt nivel, memoria marelui artist plastic Constantin Brâncuși în anul împlinirii a 150 de ani de la nașterea sa.

„Finalurile au ceva aparte. Chiar dacă vin cu un strat de nostalgie, lasă în urmă o bucurie greu de pus în cuvinte.

Pentru mine, BrancuSING a fost cel mai amplu proiect pe care l-am inițiat. A crescut din idei, din riscuri, din momente neprevăzute, dar și din reușite care au dat sens întregului parcurs.

Iar finalul… a adus un moment rar: întâlnirea cu opera lui Constantin Brâncuși la MoMa, Muzeul de Artă Modernă din New York, alături de Doina Lemny, din punctul meu de vedere cel mai important cercetător al operei lui Brâncuși la ora actuală, și de Andreea Drăghicescu, manager de proiecte culturale în cadrul Institutul Cultural Român de la New York, datorită căreia această vizită s-a transformat într-un privilegiu real.

Rămâne un singur gând: recunoștință.” – Rodica Vică.

(A consemnat, pentru dumneavoastră, cu admirație și bucurie, Alice Năstase Buciuta)